Site menu:

Articole recente

Categorii

Arhive

Apologetica

Dialog

Discutii

Legaturi

Prieteni

Pro-familie

Resurse

Site-uri catolice

Teologie

Site search

Cine este online

1 vizitatori online acum
0 vizitatori, 1 roboti, 0 membri
Powered by Harti vizitatori

Vizualizări top

Comentarii recente

Categorii

decembrie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Înţelepciunea în gândirea contemporană: moft ezoteric, abilitate practică sau nevoie existenţială? O perspectivă creştină.

Număr de vizionări :2831

Tonny-Leonard Farauanu

I. Introducere

În orice cultură, şi prin urmare şi în gândirea contemporană, înţelepciunea sugerează un fel de perfecţiune intelectuală, un mod specific de a cunoaşte şi de obicei o capacitate de a judeca. Fie că este vorba de înţelepciune ca prudenţă (gr., phrónesis), ca şi cunoaştere speculativă a cauzelor ultime sau ca iluminare divină, înţeleptul este întotdeauna acela care vede lucrurile mult mai adânc, în toată complexitatea lor şi în raţiunile lor ultime; el poate astfel desluşi sensul existenţei şi legile ei şi poate discerne adevăratul drum spre o viaţă fericită. Această definiţie a înţeleptului este general acceptată, însă conţinutul a ceea ce oamenii numesc înţelepciune este disputat. Înainte de a pregăti acest subiect mi-am pus întrebarea: ce înţeleg oamenii de astăzi prin înţelepciune şi care este atitudinea lor faţă de ea? Nu mi-a trebuit să caut mult ca să observ trei orientări fundamentale: unii consideră înţelepciunea rezultatul unei iniţieri ezoterice, alţii subliniază aspectul ei de abilitate practică în viaţă şi, în cele din urmă, alţii consideră înţelepciunea o nevoie existenţială. Voi vorbi acum despre fiecare din aceste trei orientări în parte, privindu-le din perspectiva unei critici creştine. Evident că nu-mi propun o abordare exhaustivă, mă voi mulţumi să subliniez aspectele esenţiale ale fiecărei orientări.

II. Înţelepciunea – moft esoteric

Dacă cineva caută pe Internet paginile legate de cuvântul „înţelepciune”, majoritatea rezultatelor acestei căutări vor trimite la învăţături de factură ezoterică.[1] Şi librăriile abundă cu astfel de scrieri, iar oamenii care au o deschidere mai mare spre lumea spirituală nu ezită să se înfrupte cu nesaţ din acest gen de literatură. Ce anume îi face să caute aşa ceva? Cuvântul „ezoteric” provine din grecescul esotéro, un comparativ al adverbului eíso, éso, care înseamnă „înăuntru”. În uz curent „ezoteric” înseamnă ascuns, accesibil unui număr restrâns de iniţiaţi, sau pur şi simplu ceva dificil de înţeles. Aşadar cei care caută învăţături ezoterice sunt interesaţi de cele ascunse, de cele lăuntrice. Mai mult, promotorii doctrinelor ezoterice îşi definesc propria teorie ca fiind „învăţătura mistică şi sacră rezervată pentru studenţii superiori şi vrednici”. Este evident că dacă cineva are pretenţii cu privire la sine însuşi nu-şi poate permite să ignore o astfel de cunoaştere. Mai ales când citeşte în prezentarea doctrinelor cu pricina fraze de genul: „aceste învăţături au fost cunoscute şi studiate de persoanele mult evoluate din toate veacurile” şi „în această doctrină ezoterică universală se regăseşte aria de mister a fiecărei mari religii sau filosofii, partea misterioasă a învăţăturii fiind întotdeauna rezervată iniţiaţilor” sau – acesta va fi ultimul citat, deşi ar mai fi multe asemenea – „originile doctrinei ezoterice se găsesc în învăţăturile ascunse ale fiinţelor din alte sfere spirituale, care s-au încarnat în umanitatea timpurie a celei de-a treia rase-rădăcină din a patra sferă a globului nostru şi care au învăţat umanitatea aflată atunci în naşterea ei intelectuală anumite principii sau adevăruri necesare şi fundamentale cu privire la univers, la natură şi la lumea înconjurătoare”.

După cum bine ştim, imediat ce se vorbeşte de ceva ascuns „despre care ei nu vor ca tu să ştii”, omul devine brusc foarte interesat.[2] Şi asta nu de azi sau de ieri, ci de la începutul istoriei omenirii. „Nu veţi muri… ci veţi cunoaşte…”, spunea şarpele Evei. Şi Eva a cunoscut… dar rezultatul cunoaşterii sale nu a fost acela pe care i l-a promis şarpele. La o analiză atentă şi riguroasă nu e greu de descoperit incoerenţele metafizice, antropologice şi etice ale acestor doctrine ezoterice, precum şi şubreda lor pretenţie ştiinţifică. Aceste doctrine, dacă sunt însuşite şi urmate, nu împlinesc omul, ci-l alienează şi-l distrug; sau, mai rău, îl fac sclavul duhurilor care se află de cele mai multe ori în spatele acestor învăţături. Pentru mulţi însă popasul în grădina ezoterismelor este doar un moft, adică o pretenţie superficial justificată, tributară înclinaţiilor de moment şi în ultimă instanţă nerezonabilă, având deseori o altă justificare decât cea oferită de „mofturos”.  De cele mai multe ori aceste doctrine plac celor care nu sunt cu picioarele pe pământ, celor care au orientări extravagante, care caută această „înţelepciune” doar ca să pară mai deosebiţi, mai „la modă” sau superiori oamenilor de rând. Învăţătura ezoterică, prin definiţie, este doar pentru cei aleşi, pentru un număr mic de oameni superiori celorlalţi, aparţine unui cerc închis, unei elite. Evident că perspectiva apartenenţei la această elită „gâdilă orgoliul într-un mod plăcut” – ca să adaptez aici una din definiţiile lui Caragiale. Tocmai acest orgoliu este cauza, după estimările mele, la cel puţin 95% din cazurile de aderare la ezoterism. De aceea nu e de mirare că majoritatea celor care urmează astfel de curente sunt intelectuali.

Există însă şi unii care merg în această direcţie din dorinţa sinceră de a înţelege lumea şi viaţa. Citeam mai deunăzi o critică a civilizaţiei occidentale, critică scrisă de un promotor al „înţelepciunii” ezoterice.[3] Acesta reproşa occidentului nu numai materialismul, ci şi divorţul dintre filozofie, religie şi ştiinţă, mai precis separarea lor în trei departamente distincte în conflict unul cu altul. De asemenea, mai reproşa şi superficialitatea formării spirituale creştine, spunând că „religia occidentală [creştinismul], în forma oferită publicului, a devenit în mod constant din ce în ce mai puţin capabilă să răspundă foamei perene a minţilor şi inimilor cu explicaţii satisfăcătoare despre om şi univers”. Dar este această critică justificată? Eu cred în mare parte că da, deşi unele formulări merită anumite calificări. Acestei stări de fapt filozofiile orientale îi răspund cu un refuz al materialismului şi cu o viziune unificatoare asupra realităţii, filozofia, religia şi ştiinţa făcând un tot unitar, aparent bine armonizat. Cum să nu apară această perspectivă mult mai îmbietoare decât vacarmul ideologic occidental? De asemenea, creştinismul în Occident nu a mai pus suficient de mult accentul pe viaţa mistică, care ar fi satisfăcut sufletele însetate de Dumnezeu, ci a căpătat deseori un ton sec şi moralist, în cel mai bun caz sentimental. S-au pus manualele de mistică pe ultimul raft şi astfel şi învăţătura dogmatică a devenit obscură. Fără o adevărată viaţă spirituală dogmele sunt percepute ca o agresiune intelectuală iar poruncile morale ca nişte edicte dictatoriale. Cum să nu se orienteze omul atunci spre curente de gândire care îi măgulesc orgoliul intelectual, dându-i impresia că înţelege viaţa şi universul, promiţându-i puteri deosebite şi oferindu-i o motivaţie aparent mai inteligibilă pentru viaţa morală? Răspunsul creştin faţă de această pseudo-înţelepciune ezoterică nu poate fi aşadar decât o reînvigorare a educaţiei la viaţa mistică în Christos.

III. Înţelepciunea – abilitate practică

O altă orientare contemporană abordează înţelepciunea din prisma abilităţii practice în viaţă, fiind vorba aici de ceea ce numim în mod obişnuit prudenţă. Un om înţelept, din acest punct de vedere, este acela care ştie să-şi rânduiască viaţa în aşa fel încât să fie fericit. Deseori însă fericirea este prost înţeleasă, şi prin urmare şi înţelepciunea care l-ar ajuta pe om să o dobândească este înţeleasă greşit. Mă refer aici la ceea ce Sfântul Pavel numeste „înţelepciunea lumii acesteia” (I Cor 1: 20) sau „înţelepciunea după trup” (ibidem, 26) iar Sfântul Iacob o numeşte înţelepciune „pământească, trupească, demonică” (Iac 3: 15). De fapt aceasta este impropriu numită înţelepciune, fiind vorba mai degrabă de o inteligenţă practică, strict instrumentală, la care şi Domnul Iisus s-a referit când a spus că „fiii veacului acesta sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Lc 16: 8). Şi hoţul poate fi astfel „înţelept” în întreprinderea lui, şi ucigaşul în incursiunea lui dătătoare de moarte, şi lacomul în adunarea nesăturată de bunuri pământeşti.

Acestei aşa-zise înţelepciuni creştinismul i-a opus dintotdeauna adevărata prudenţă, care este virtutea intelectuală prin care omul recunoaşte în orice lucru apropiat ce este bine şi ce este rău, ce îl apropie de scopul său ultim, fericirea, şi ce îl îndepărtează de acesta. Bineînţeles că fericirea ultimă a omului este înţeleasă în creştinism ca fiind unirea în iubire, comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Aceasta este o fericire nepieritoare, şi toate faptele, în lumina adevăratei înţelepciuni, sunt direcţionate spre dobândirea ei. Datorită întunecării lăuntrice provocate de păcat omul are de asemenea nevoie de poruncile divine revelate şi de har, care îi luminează mintea şi-l ajută să judece corect în momente de ezitare. De aceea „începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Prov 1: 7), iar încununarea ei dragostea de Dumnezeu. Nimeni nu doreşte fericirea omului, nici măcar el însuşi, pe cât o doreşte Dumnezeu. Totuşi, deseori felul în care Dumnezeu conduce pe cineva la fericirea adevărată poate părea nebunie, nu înţelepciune. După cum spune Sf. Pavel, „omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele sunt judecate duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Cor 2: 14-15). Pentru a fi cu adevărat înţelept în viaţă omul trebuie să se lase condus de Duhul lui Dumnezeu.

III. Înţelepciunea – nevoie existenţială

Cea de a treia orientare fundamentală pe care am observat-o în lumea contemporană este înţelepciunea ca şi nevoie existenţială. Omul vine pe lume şi este un mister pentru el însuşi, iar întrebările multimilenare ale omenirii nu sunt mai puţin şi ale sale. Omul vrea să înţeleagă raţiunea de a fi, vrea să găsească o motivaţie pe deplin satisfăcătoare pentru viaţa şi acţiunile sale, vrea să înţeleagă care este rostul său în univers. Cu alte cuvinte, el doreşte cunoaşterea cauzelor ultime ale existenţei, mai cu seamă ale propriei existenţe. Fără a avea răspuns la toate acestea omul intră într-o criză profundă, devenind uneori incapabil să mai trăiască, sau se droghează cu satisfacţii trecătoare pentru a-şi uita angoasa lăuntrică. Cei ultralucizi (adică oamenii exigenţi şi coerenţi cu ei înşişi până la capăt) nu-şi pot desprinde atenţia de la aceste întrebări existenţiale, deci nu se pot amăgi cu plăceri trecătoare, neavând odihnă până nu găsesc un răspuns satisfăcător. Cei care însă nu sunt foarte exigenţi cu ei înşişi sunt şi ei treziţi din visul lor narcotic  prin suferinţă, aceasta spulberându-le iluziile şi incoerenţa. După cum spunea şi Cicero, „oamenii înţelepţi sunt instruiţi de raţiune; oamenii cu o înţelegere inferioară, de experienţă; fiarele, de natură”.

Deşi informaţia ar trebui să ducă la cunoaştere şi cunoaşterea la înţelepciune, aceasta se întâmplă rar în timpurile noastre. Deseori omul contemporan, hipnotizat în mod agresiv de puhoaiele crescânde de informaţie care ameninţă să-l copleşească cu totul, nu mai posedă cunoaşterea, ci este posedat de ea. Ritmul asimilării nu corespunde cu ritmul acumulării informaţiei şi apare o indigestie intelectuală. Cum se manifestă aceasta? Ideologii, fanatisme, indiferentism sau agnosticism, toate acestea sunt de cele mai multe ori reacţii la sau urmări ale indigestiei intelectuale. Suferinţa poate fi un antidot pentru aceste rătăciri, revelând incoerenţele dintre teorie, experienţă şi dorinţă, cerând o cunoaştere a principiilor care duc la armonia deplină dintre theoria şi praxis. Cu alte cuvinte, cerând înţelepciune. În lipsa acestei armonii, a acestei viziuni unitare asupra realităţii, omul ajunge la ceea ce psihologia numeşte „disonanţă cognitivă”. Acest fel de disonanţă doare şi, dacă nu este rezolvată, duce la nevroze şi schizofrenii. Iată ce-l împinge aşadar pe om să caute în mod existenţial înţelepciunea.

În această căutare a înţelepciunii omul are nevoie nu numai de informaţie, ci mai ales de linişte lăuntrică şi meditaţie. Numai în această reculegere el poate confrunta cunoaşterea intelectuală dobândită, experienţele de viaţă, aspiraţiile sale profunde şi propriile principii pentru a face o ordine, pentru a stabili o coerenţă între toate acestea, eliminând falsul, eroarea, corectând stângăciile şi ierarhizând valorile. Blaise Pascal spunea că „toate erorile şi neînţelegerile provin din faptul că omul nu poate să stea liniştit în camera sa.” Dobândirea înţelepciunii presupune acea „plugărie a inimii”, adică muncă interioară cu răbdare, exigenţă, perseverenţă şi mai ales umilinţă. Uneori se cere să înduri angoase vecine cu moartea, torturi sufleteşti care te fac să transpiri sânge, iată de ce nu avem mulţi înţelepţi, iată de ce noi înşine nu suntem suficient de înţelepţi. Înţeleptul este un martir ascuns, un martir al adevărului cu sine însuşi. El moare în fiecare zi în căutarea lui lăuntrică pentru adevăr. „Moartea” sa însă aduce lumină şi viaţă nu numai pentru el, ci şi pentru cei din jurul lui. Când „boul mut” ajunge să vorbească cuvintele lui răsună precum tunetul. Cuvintele înţeleptului sunt catalizatori de coerenţă, de armonie, de frumuseţe intelectuală. Ele ar mai putea fi asemănate cu o cheie de decriptare a complexităţii realităţii. De fapt, meditaţia este un fel de muncă de decriptare a realităţii, şi acolo unde această cheie este inaccesibilă puterii raţiunii umane intervine revelaţia divină.

După cum spune Conciliul Vatican II,

numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea Aceluia ce avea să vină, Christos Domnul. Christos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. (GS 22)

Aşadar omul, creat pentru Dumnezeu şi fiind capax Dei, capabil de Dumnezeu, nu-şi poate găsi liniştea lăuntrică desăvârşită şi nu-şi poate satisface nevoia existenţială de a se înţelege pe sine pe deplin decât în lumina supranaturală a revelaţiei lui Iisus Christos. Are nevoie de înţelepciunea divină pentru a vedea totul aşa cum este cu adevărat, cu ochii lui Dumnezeu. Şi, întrucât „umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor 5: 7), şi multe ne rămân încă ascunse, această nevoie existenţială de înţelepciune nu va fi săturată cu adevărat decât în împărăţia lui Dumnezeu, unde, dacă ne vom învrednici de aceasta, vom fi uniţi pe deplin cu „Christos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor 1: 24). Fă-ne, Doamne, vrednici de înţelepciunea Ta!


[1] Mă refer aici mai ales la doctrinele de tip New Age sau la teozofia lui Rudolf Steiner şi Helena Petrovna Blavatsky.

[2] A se vedea interesul pentru cartea lui Dan Brown Codul lui Da Vinci, în care, deşi autorul afirmă explicit că volumul este ficţiune, majoritatea oamenilor întrevăd o realitate mascată sub literatură. Le place să creadă că este adevărat.

[3] E vorba de articolul lui Robert Rensselaer, „Esoteric Wisdom East and West”, în Sunrise Magazine, June-July 1974, Theosophical University Press.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.3/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
Înţelepciunea în gândirea contemporană: moft ezoteric, abilitate practică sau nevoie existenţială? O perspectivă creştină., 8.3 out of 10 based on 7 ratings

Comments

Comment from cornel
Time 03/04/2010 at 10:59 pm

Nu cunosc, nu am citit, dar constat accesibilitatea exprimari. Doresc sa mai am parte de asemenea LECTURI. Am scris cu litere mari ptr. sublinierea faptului ca personal a fost ptr. mine, mult mai mult. Cu stima, cornel

VA:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
VA:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)

Comment from Avon
Time 13/03/2012 at 9:41 am

Mai clar de atata
nu se poate!…

VA:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
VA:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)

Write a comment





*

1 vizitatori online acum
0 vizitatori, 1 roboti, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 2 la 06:00 am EET
Aceasta luna: 3 la 12-02-2014 07:39 pm EET
Acest an: 15 la 03-03-2014 01:18 pm EET
Din toate timpurile: 33 la 12-14-2013 12:31 am EET