Site menu:

Articole recente

Categorii

Arhive

Apologetica

Dialog

Discutii

Legaturi

Prieteni

Pro-familie

Resurse

Site-uri catolice

Teologie

Site search

Cine este online

1 vizitatori online acum
0 vizitatori, 1 boți, 0 membri
Propulsat de Harti vizitatori

Vizualizări top

Comentarii recente

Categorii

septembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mar    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Inima de mama:
intre datorie, drept si libertate

Număr de vizionări :1265

“Mama” este un cuvant minunat. A fost printre primele noastre cuvinte si tresarim de bucurie cand, la randul lor, copiii nostri il rostesc pentru prima oara.  In semn de iubire si recunostinta,  de mici copii ne-am obisnuit sa-i oferim mamei noastre, de 8 martie, un cantec, o poezie, o floare, un cadou… si cat ne bucuram cand vine vremea sa primim noi insine aceste lucruri de la copiii nostri! De aceea este dureros cand, pe acest fundal al bucuriei iubirii, auzi glasul unor femei care, in fata misterului vietii rasarind in sanul lor, cer “libertatea” de a-l ucide. Cer libertatea de a distruge ce este in lume mai frumos, si invoca aceasta libertate ca un drept al lor. Dreptul de a-si controla propriul trup, dreptul la autonomie si alegere in integritatea personala si alte formulari de acest fel.

Cu alte cuvinte, aceste mame se pretind agresate (?!?) in trupul si persoana lor de propriul copil nenascut si cer dreptul de a se “apara” de el. Bine, dar in ce fel le agreseaza aceasta fiinta neputincioasa si nestiutoare? Prin insasi faptul ca exista in ele. Si aici intervine consternarea: fiinta “agresoare” nu se afla acolo din proprie vointa! Deci nu “agreseaza”, si prin urmare nu este culpabila. Mai mult, in cele mai multe cazuri copilul nedorit apare chiar ca si consecinta a unei alte alegeri libere a mamei, alegere iresponsabila, pentru ca nu stie sa-si asume consecintele.  Nu este asadar revoltator ca, pentru iresponsabilitatea mamei, sa plateasca copilul, si inca cu pedeapsa capitala? Iar mama sa numeasca asta un drept al ei? Ce fel de dreptate este sa ceara altcuiva sa plateasca cu viata pentru o greseala de-a ei?!

Da, exista si cazuri mai dificile, cand copilul este rezultatul unei agresiuni sexuale, agresiune in care mama este evident o victima la fel ca si copilul, care nu a aparut ca rezultat al iubirii. Totusi, si in asemenea situatii, nu se poate cere copilului sa plateasca cu viata pretul unei agresiuni pentru care el nu are absolut nicio vina. Copilul, ca fiinta umana, are si el drepturi, printre care dreptul la viata este primul.

In acest punct se cuvine sa introducem o distinctie juridica intre doua feluri de drepturi: 1) dreptul de creanta (claim right), care presupune responsabilitati, datorii sau obligatii ale altor parti catre detinatorul dreptului in discutie si, in contrast cu acesta, 2) dreptul de libertate (liberty right), care nu presupune obligatii ale altor parti, ci doar libertate sau permisiune pentru detinatorul dreptului. Daca aplicam aceasta distinctie la discutia noastra de mai sus observam ca dreptul la viata al copilului nenascut este un drept de creanta, deoarece presupune datoria celorlalti fata de el de a nu ucide in mod intentionat o persoana nevinovata. Sarcina respectarii dreptului de creanta revine asadar celorlalti. Pe de alta parte, dreptul la avort invocat de nefericitele mame este sugerat ca fiind un drept de libertate, pentru ca ele pretind ca sunt libere sa avorteze. Si aici intervine problema. Un drept de libertate spune ca partea A are libertatea, in raport cu partea B, sa faca un anumit act “x” daca si numai daca partea B nu are niciun drept de creanta ca partea A sa nu faca acel act “x”. Cu alte cuvinte, mama are dreptul de libertate sa avorteze copilul daca si numai daca copilul nu are niciun drept de creanta ca mama sa nu-l avorteze. Copilul are insa acest drept, prin urmare mama nu are dreptul de libertate de a-l avorta.

Rezumand discutia noastra si adresand miezul problemei, putem spune ca, din punct de vedere juridic, o mama nu are dreptul de a avorta pentru ca mai inainte de toate are datoria de a nu ucide o fiinta umana nevinovata. Un drept de libertate al unei parti este invalidat intotdeauna de un drept de creanta al unei alte parti care neaga libertatea partii in discutie. Dar si asa, chiar daca juridic am convinge o mama ca nu are dreptul sa-si ucida copilul nenascut, realitatea ramane trista. O mama adevarata, chemata sa dea viata si sa se jertfeasca din iubire pentru copilul ei, nici macar nu s-ar gandi vreodata la un astfel de drept. Ca sa nu mai spunem ca datoria minimalista de a nu ucide intentionat propriul copil ar fi cu totul umbrita de o datorie mult mai nobila si mai mare, si anume aceea de a iubi cu toata fiinta copilul purtat in pantece si de a i se darui cu o adevarata inima de mama. Pentru astfel de femei sarbatorim ziua de 8 martie, pentru celelalte se cuvine sa ne punem cenusa pe cap si sa spunem in taina o rugaciune.  Da-le, Doamne, o inima de mama!

 Tonny-Leonard Farauanu

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Înţelepciunea în gândirea contemporană: moft ezoteric, abilitate practică sau nevoie existenţială? O perspectivă creştină.

Număr de vizionări :2863

Tonny-Leonard Farauanu

I. Introducere

În orice cultură, şi prin urmare şi în gândirea contemporană, înţelepciunea sugerează un fel de perfecţiune intelectuală, un mod specific de a cunoaşte şi de obicei o capacitate de a judeca. Fie că este vorba de înţelepciune ca prudenţă (gr., phrónesis), ca şi cunoaştere speculativă a cauzelor ultime sau ca iluminare divină, înţeleptul este întotdeauna acela care vede lucrurile mult mai adânc, în toată complexitatea lor şi în raţiunile lor ultime; el poate astfel desluşi sensul existenţei şi legile ei şi poate discerne adevăratul drum spre o viaţă fericită. Această definiţie a înţeleptului este general acceptată, însă conţinutul a ceea ce oamenii numesc înţelepciune este disputat. Înainte de a pregăti acest subiect mi-am pus întrebarea: ce înţeleg oamenii de astăzi prin înţelepciune şi care este atitudinea lor faţă de ea? Nu mi-a trebuit să caut mult ca să observ trei orientări fundamentale: unii consideră înţelepciunea rezultatul unei iniţieri ezoterice, alţii subliniază aspectul ei de abilitate practică în viaţă şi, în cele din urmă, alţii consideră înţelepciunea o nevoie existenţială. Voi vorbi acum despre fiecare din aceste trei orientări în parte, privindu-le din perspectiva unei critici creştine. Evident că nu-mi propun o abordare exhaustivă, mă voi mulţumi să subliniez aspectele esenţiale ale fiecărei orientări.

II. Înţelepciunea – moft esoteric

Dacă cineva caută pe Internet paginile legate de cuvântul „înţelepciune”, majoritatea rezultatelor acestei căutări vor trimite la învăţături de factură ezoterică.[1] Şi librăriile abundă cu astfel de scrieri, iar oamenii care au o deschidere mai mare spre lumea spirituală nu ezită să se înfrupte cu nesaţ din acest gen de literatură. Ce anume îi face să caute aşa ceva? Cuvântul „ezoteric” provine din grecescul esotéro, un comparativ al adverbului eíso, éso, care înseamnă „înăuntru”. În uz curent „ezoteric” înseamnă ascuns, accesibil unui număr restrâns de iniţiaţi, sau pur şi simplu ceva dificil de înţeles. Aşadar cei care caută învăţături ezoterice sunt interesaţi de cele ascunse, de cele lăuntrice. Mai mult, promotorii doctrinelor ezoterice îşi definesc propria teorie ca fiind „învăţătura mistică şi sacră rezervată pentru studenţii superiori şi vrednici”. Este evident că dacă cineva are pretenţii cu privire la sine însuşi nu-şi poate permite să ignore o astfel de cunoaştere. Mai ales când citeşte în prezentarea doctrinelor cu pricina fraze de genul: „aceste învăţături au fost cunoscute şi studiate de persoanele mult evoluate din toate veacurile” şi „în această doctrină ezoterică universală se regăseşte aria de mister a fiecărei mari religii sau filosofii, partea misterioasă a învăţăturii fiind întotdeauna rezervată iniţiaţilor” sau – acesta va fi ultimul citat, deşi ar mai fi multe asemenea – „originile doctrinei ezoterice se găsesc în învăţăturile ascunse ale fiinţelor din alte sfere spirituale, care s-au încarnat în umanitatea timpurie a celei de-a treia rase-rădăcină din a patra sferă a globului nostru şi care au învăţat umanitatea aflată atunci în naşterea ei intelectuală anumite principii sau adevăruri necesare şi fundamentale cu privire la univers, la natură şi la lumea înconjurătoare”.

După cum bine ştim, imediat ce se vorbeşte de ceva ascuns „despre care ei nu vor ca tu să ştii”, omul devine brusc foarte interesat.[2] Şi asta nu de azi sau de ieri, ci de la începutul istoriei omenirii. „Nu veţi muri… ci veţi cunoaşte…”, spunea şarpele Evei. Şi Eva a cunoscut… dar rezultatul cunoaşterii sale nu a fost acela pe care i l-a promis şarpele. La o analiză atentă şi riguroasă nu e greu de descoperit incoerenţele metafizice, antropologice şi etice ale acestor doctrine ezoterice, precum şi şubreda lor pretenţie ştiinţifică. Aceste doctrine, dacă sunt însuşite şi urmate, nu împlinesc omul, ci-l alienează şi-l distrug; sau, mai rău, îl fac sclavul duhurilor care se află de cele mai multe ori în spatele acestor învăţături. Pentru mulţi însă popasul în grădina ezoterismelor este doar un moft, adică o pretenţie superficial justificată, tributară înclinaţiilor de moment şi în ultimă instanţă nerezonabilă, având deseori o altă justificare decât cea oferită de „mofturos”.  De cele mai multe ori aceste doctrine plac celor care nu sunt cu picioarele pe pământ, celor care au orientări extravagante, care caută această „înţelepciune” doar ca să pară mai deosebiţi, mai „la modă” sau superiori oamenilor de rând. Învăţătura ezoterică, prin definiţie, este doar pentru cei aleşi, pentru un număr mic de oameni superiori celorlalţi, aparţine unui cerc închis, unei elite. Evident că perspectiva apartenenţei la această elită „gâdilă orgoliul într-un mod plăcut” – ca să adaptez aici una din definiţiile lui Caragiale. Tocmai acest orgoliu este cauza, după estimările mele, la cel puţin 95% din cazurile de aderare la ezoterism. De aceea nu e de mirare că majoritatea celor care urmează astfel de curente sunt intelectuali.

Există însă şi unii care merg în această direcţie din dorinţa sinceră de a înţelege lumea şi viaţa. Citeam mai deunăzi o critică a civilizaţiei occidentale, critică scrisă de un promotor al „înţelepciunii” ezoterice.[3] Acesta reproşa occidentului nu numai materialismul, ci şi divorţul dintre filozofie, religie şi ştiinţă, mai precis separarea lor în trei departamente distincte în conflict unul cu altul. De asemenea, mai reproşa şi superficialitatea formării spirituale creştine, spunând că „religia occidentală [creştinismul], în forma oferită publicului, a devenit în mod constant din ce în ce mai puţin capabilă să răspundă foamei perene a minţilor şi inimilor cu explicaţii satisfăcătoare despre om şi univers”. Dar este această critică justificată? Eu cred în mare parte că da, deşi unele formulări merită anumite calificări. Acestei stări de fapt filozofiile orientale îi răspund cu un refuz al materialismului şi cu o viziune unificatoare asupra realităţii, filozofia, religia şi ştiinţa făcând un tot unitar, aparent bine armonizat. Cum să nu apară această perspectivă mult mai îmbietoare decât vacarmul ideologic occidental? De asemenea, creştinismul în Occident nu a mai pus suficient de mult accentul pe viaţa mistică, care ar fi satisfăcut sufletele însetate de Dumnezeu, ci a căpătat deseori un ton sec şi moralist, în cel mai bun caz sentimental. S-au pus manualele de mistică pe ultimul raft şi astfel şi învăţătura dogmatică a devenit obscură. Fără o adevărată viaţă spirituală dogmele sunt percepute ca o agresiune intelectuală iar poruncile morale ca nişte edicte dictatoriale. Cum să nu se orienteze omul atunci spre curente de gândire care îi măgulesc orgoliul intelectual, dându-i impresia că înţelege viaţa şi universul, promiţându-i puteri deosebite şi oferindu-i o motivaţie aparent mai inteligibilă pentru viaţa morală? Răspunsul creştin faţă de această pseudo-înţelepciune ezoterică nu poate fi aşadar decât o reînvigorare a educaţiei la viaţa mistică în Christos.

III. Înţelepciunea – abilitate practică

O altă orientare contemporană abordează înţelepciunea din prisma abilităţii practice în viaţă, fiind vorba aici de ceea ce numim în mod obişnuit prudenţă. Un om înţelept, din acest punct de vedere, este acela care ştie să-şi rânduiască viaţa în aşa fel încât să fie fericit. Deseori însă fericirea este prost înţeleasă, şi prin urmare şi înţelepciunea care l-ar ajuta pe om să o dobândească este înţeleasă greşit. Mă refer aici la ceea ce Sfântul Pavel numeste „înţelepciunea lumii acesteia” (I Cor 1: 20) sau „înţelepciunea după trup” (ibidem, 26) iar Sfântul Iacob o numeşte înţelepciune „pământească, trupească, demonică” (Iac 3: 15). De fapt aceasta este impropriu numită înţelepciune, fiind vorba mai degrabă de o inteligenţă practică, strict instrumentală, la care şi Domnul Iisus s-a referit când a spus că „fiii veacului acesta sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Lc 16: 8). Şi hoţul poate fi astfel „înţelept” în întreprinderea lui, şi ucigaşul în incursiunea lui dătătoare de moarte, şi lacomul în adunarea nesăturată de bunuri pământeşti.

Acestei aşa-zise înţelepciuni creştinismul i-a opus dintotdeauna adevărata prudenţă, care este virtutea intelectuală prin care omul recunoaşte în orice lucru apropiat ce este bine şi ce este rău, ce îl apropie de scopul său ultim, fericirea, şi ce îl îndepărtează de acesta. Bineînţeles că fericirea ultimă a omului este înţeleasă în creştinism ca fiind unirea în iubire, comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Aceasta este o fericire nepieritoare, şi toate faptele, în lumina adevăratei înţelepciuni, sunt direcţionate spre dobândirea ei. Datorită întunecării lăuntrice provocate de păcat omul are de asemenea nevoie de poruncile divine revelate şi de har, care îi luminează mintea şi-l ajută să judece corect în momente de ezitare. De aceea „începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Prov 1: 7), iar încununarea ei dragostea de Dumnezeu. Nimeni nu doreşte fericirea omului, nici măcar el însuşi, pe cât o doreşte Dumnezeu. Totuşi, deseori felul în care Dumnezeu conduce pe cineva la fericirea adevărată poate părea nebunie, nu înţelepciune. După cum spune Sf. Pavel, „omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele sunt judecate duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Cor 2: 14-15). Pentru a fi cu adevărat înţelept în viaţă omul trebuie să se lase condus de Duhul lui Dumnezeu.

III. Înţelepciunea – nevoie existenţială

Cea de a treia orientare fundamentală pe care am observat-o în lumea contemporană este înţelepciunea ca şi nevoie existenţială. Omul vine pe lume şi este un mister pentru el însuşi, iar întrebările multimilenare ale omenirii nu sunt mai puţin şi ale sale. Omul vrea să înţeleagă raţiunea de a fi, vrea să găsească o motivaţie pe deplin satisfăcătoare pentru viaţa şi acţiunile sale, vrea să înţeleagă care este rostul său în univers. Cu alte cuvinte, el doreşte cunoaşterea cauzelor ultime ale existenţei, mai cu seamă ale propriei existenţe. Fără a avea răspuns la toate acestea omul intră într-o criză profundă, devenind uneori incapabil să mai trăiască, sau se droghează cu satisfacţii trecătoare pentru a-şi uita angoasa lăuntrică. Cei ultralucizi (adică oamenii exigenţi şi coerenţi cu ei înşişi până la capăt) nu-şi pot desprinde atenţia de la aceste întrebări existenţiale, deci nu se pot amăgi cu plăceri trecătoare, neavând odihnă până nu găsesc un răspuns satisfăcător. Cei care însă nu sunt foarte exigenţi cu ei înşişi sunt şi ei treziţi din visul lor narcotic  prin suferinţă, aceasta spulberându-le iluziile şi incoerenţa. După cum spunea şi Cicero, „oamenii înţelepţi sunt instruiţi de raţiune; oamenii cu o înţelegere inferioară, de experienţă; fiarele, de natură”.

Deşi informaţia ar trebui să ducă la cunoaştere şi cunoaşterea la înţelepciune, aceasta se întâmplă rar în timpurile noastre. Deseori omul contemporan, hipnotizat în mod agresiv de puhoaiele crescânde de informaţie care ameninţă să-l copleşească cu totul, nu mai posedă cunoaşterea, ci este posedat de ea. Ritmul asimilării nu corespunde cu ritmul acumulării informaţiei şi apare o indigestie intelectuală. Cum se manifestă aceasta? Ideologii, fanatisme, indiferentism sau agnosticism, toate acestea sunt de cele mai multe ori reacţii la sau urmări ale indigestiei intelectuale. Suferinţa poate fi un antidot pentru aceste rătăciri, revelând incoerenţele dintre teorie, experienţă şi dorinţă, cerând o cunoaştere a principiilor care duc la armonia deplină dintre theoria şi praxis. Cu alte cuvinte, cerând înţelepciune. În lipsa acestei armonii, a acestei viziuni unitare asupra realităţii, omul ajunge la ceea ce psihologia numeşte „disonanţă cognitivă”. Acest fel de disonanţă doare şi, dacă nu este rezolvată, duce la nevroze şi schizofrenii. Iată ce-l împinge aşadar pe om să caute în mod existenţial înţelepciunea.

În această căutare a înţelepciunii omul are nevoie nu numai de informaţie, ci mai ales de linişte lăuntrică şi meditaţie. Numai în această reculegere el poate confrunta cunoaşterea intelectuală dobândită, experienţele de viaţă, aspiraţiile sale profunde şi propriile principii pentru a face o ordine, pentru a stabili o coerenţă între toate acestea, eliminând falsul, eroarea, corectând stângăciile şi ierarhizând valorile. Blaise Pascal spunea că „toate erorile şi neînţelegerile provin din faptul că omul nu poate să stea liniştit în camera sa.” Dobândirea înţelepciunii presupune acea „plugărie a inimii”, adică muncă interioară cu răbdare, exigenţă, perseverenţă şi mai ales umilinţă. Uneori se cere să înduri angoase vecine cu moartea, torturi sufleteşti care te fac să transpiri sânge, iată de ce nu avem mulţi înţelepţi, iată de ce noi înşine nu suntem suficient de înţelepţi. Înţeleptul este un martir ascuns, un martir al adevărului cu sine însuşi. El moare în fiecare zi în căutarea lui lăuntrică pentru adevăr. „Moartea” sa însă aduce lumină şi viaţă nu numai pentru el, ci şi pentru cei din jurul lui. Când „boul mut” ajunge să vorbească cuvintele lui răsună precum tunetul. Cuvintele înţeleptului sunt catalizatori de coerenţă, de armonie, de frumuseţe intelectuală. Ele ar mai putea fi asemănate cu o cheie de decriptare a complexităţii realităţii. De fapt, meditaţia este un fel de muncă de decriptare a realităţii, şi acolo unde această cheie este inaccesibilă puterii raţiunii umane intervine revelaţia divină.

După cum spune Conciliul Vatican II,

numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea Aceluia ce avea să vină, Christos Domnul. Christos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. (GS 22)

Aşadar omul, creat pentru Dumnezeu şi fiind capax Dei, capabil de Dumnezeu, nu-şi poate găsi liniştea lăuntrică desăvârşită şi nu-şi poate satisface nevoia existenţială de a se înţelege pe sine pe deplin decât în lumina supranaturală a revelaţiei lui Iisus Christos. Are nevoie de înţelepciunea divină pentru a vedea totul aşa cum este cu adevărat, cu ochii lui Dumnezeu. Şi, întrucât „umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor 5: 7), şi multe ne rămân încă ascunse, această nevoie existenţială de înţelepciune nu va fi săturată cu adevărat decât în împărăţia lui Dumnezeu, unde, dacă ne vom învrednici de aceasta, vom fi uniţi pe deplin cu „Christos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor 1: 24). Fă-ne, Doamne, vrednici de înţelepciunea Ta!


[1] Mă refer aici mai ales la doctrinele de tip New Age sau la teozofia lui Rudolf Steiner şi Helena Petrovna Blavatsky.

[2] A se vedea interesul pentru cartea lui Dan Brown Codul lui Da Vinci, în care, deşi autorul afirmă explicit că volumul este ficţiune, majoritatea oamenilor întrevăd o realitate mascată sub literatură. Le place să creadă că este adevărat.

[3] E vorba de articolul lui Robert Rensselaer, „Esoteric Wisdom East and West”, în Sunrise Magazine, June-July 1974, Theosophical University Press.

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Imaculata Concepţie şi Biserica Ortodoxă

Număr de vizionări :2971

de Arhimandrit Lev Gillet

(introducere, traducere şi prelucrare de Tonny-Leonard Farauanu)

Mulţi teologi ortodocşi actuali critică cu vehemenţă dogma Neprihănitei Zămisliri (Imaculata Concepţie) promulgată de Biserica Catolică în 1854. Acest articol (în majoritate tradus şi prelucrat din articolul Pr. Lev Gillet[i] intitulat „The Immaculate Conception and the Orthodox Church” în Chrysostom, Spring 1983) vrea să arate clar că mulţi teologi ortodocşi, unii dintre ei consideraţi „stâlpi ai ortodoxiei” – precum Sf. Grigorie Palamas, patriarhul Fotie – au apărat fără ocolişuri această dogma, deşi uneori ei nu au formulat-o în termenii folosiţi de papa Pius al IX-lea. Teologii ortodocşi au început să critice aproape în unanimitate această dogmă abia după epistola patriarhului ecumenic Antimus VII din 1895, aceasta venind ca răspuns la enciclica Piaeclara Gratulationis a papei Leon XIII. Oricum, această epistolă are o importanţă doctrinară limitată – nu este infailibilă şi nici disciplina ecleziastică ortodoxă nu impune credinţa în învăţătura ei ca o obligaţie în conştiinţă. Vom trece aşadar la subiect, începând prin a cita pe teologii ortodocşi eminenţi de origine greacă care au crezut şi predicat „Imaculata Concepţie” (or, în alţi termeni, „Neprihănita Zămislire”). Vom enumera şi pe câţiva dintre teologii ortodocşi greci semnificativi care s-au opus acestei doctrine, după care vom continua cu o analiză a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de „Imaculata Concepţie”. Vom încheia cu concluziile aceluiaşi părinte Lev, concluzii care credem că sunt pe deplin îndreptăţite.

  1. Patriarhul Fotie (al Constantinopolului) – În prima sa omilie despre Bunavestire, el spune ca Maria a fost sfinţită „ek Bréphous”. Acest termen nu este uşor de tradus: înţelesul primar al cuvântului Bréphous este de „copil în starea de embrion”. „Ek” înseamnă origine sau punct de plecare (a se vedea întreaga discuţie în jurul problemei Filioque pe marginea textului din Ioan 15: 26 – ek-poreuetai). De aceea fraza citată pare să spună nu că Maria a fost sfinţită în starea embrionară, adică în timpul existenţei ei în pântecele mamei, ci că ea a fost sfinţită din momentul existenţei ei ca şi embrion, chiar din primul moment al formării ei – de aceea, din momentul conceperii ei (ca să folosim corespondentul terminologic teologic latin).[ii]
  2. Monahul Theognostes – Un oponent contemporan al lui Fotie (erau destui la acea vreme) a scris într-o omilie pentru sărbătoare Adormirii Maicii Domnului că Maria a fost concepută printr-o acţiune sfinţitoare „ex arches” – de la început. Pare plauzibil aici că acest ex arches corespunde exact cu „in primo instanti” al teologiei Romane.[iii]
  3. Sf. Eutimie (patriarh al Constantinopolului † 917) – în cursul unei omilii despre conceperea Sfintei Ana (mai precis, despre conceperea Mariei de către Ana şi Ioachim) a spus că precis în această zi (touto semerou) Tatăl a pregătit un chivot [tabernacol] pentru Fiul Său, şi că acest chivot a fost „cu totul sfinţit” (kathagiazei). Similitudinea cu doctrina „in primo instanti conceptionis” este evidentă.[iv]
  4. Sf. Grigorie Palama (Arhiepiscop al Tesalonicului şi doctor al isihasmului, † 1360) – În cele 65 de omilii Mariologice publicate, el dezvoltă o teorie cu totul originală despre sfinţirea ei [a Mariei]. Pe de o parte, Palama nu foloseşte formula „imaculata concepţie” pentru că el crede că Maria a fost sfinţită cu mult înainte de „primus instans conceptionis”, şi pe de altă parte el afirmă la fel de categoric ca şi oricare teolog Roman [catolic] că Maria nu a fost niciodată, în nici un moment întinată de pata păcatului originar. Soluţia lui Palama la această problemă – soluţie al cărei suporter a fost din câte ştim noi singurul – este că Dumnezeu a purificat în mod progresiv pe toţi strămoşii Mariei, unul după altul şi pe fiecare într-o măsură mai mare decât pe predecesorul său astfel încât la sfârşit (eis telos) Maria a putut să crească dintr-o rădăcină cu totul purificată, ca şi o tulpină nepătată „la limita dintre creat şi increat”.[v]
  5. Împăratul Manuel II Paleologul († 1425) – El a rostit de asemenea o omilie despre Adormirea Maicii Domnului, în care afirmă în termeni foarte precişi sfinţirea Mariei in primo instanti. El spune că Maria a fost plină de har „din momentul conceperii ei” şi că „imediat ce ea a început să existe  . . . nu a fost un  moment în care Iisus să nu fie unit cu ea”. Se cuvine să amintim că Manuel nu a fost doar un amator în teologie. El a scris destul de mult despre purcederea Duhului Sfânt şi a luat parte la dezbaterile doctrinare în timpul călătoriilor lui în Vest. De aceea oricine poate să-l considere ca şi un reprezentant calificat al teologiei bizantine al timpului său.[vi]
  6. Patriarhul Gheorghe Scholarios (ultimul patriarh al Imperiului Bizantin, † 1456) – Şi el a lăsat o omilie despre Adormirea Maicii Domnului şi o afirmaţie explicită a Imaculatei Concepţii. El spune că Maria a fost „cu totul curată din primul moment al existenţei ei [gegne theion euthus]”.[vii]
  7. Patriarhul Chiril Lukaris (al Constantinopolului, † 1638) – Este ciudat ca cea mai precisă afirmare greacă a Imaculatei Concepţii să vină din partea celui mai anti-latin dintre patriarhii Constantinopolului. El de asemenea are o omilie despre Adormirea Maicii Domnului, în care spune că Maria „a fost întru totul sfinţită din primul moment al conceperii ei [ole egiasmene ‘en aute te sullepsei] . . . când trupul ei a fost format şi când sufletul ei a fost unit cu trupul”. Mai departe el scrie: „În ceea ce o priveşte pe Panaghia [Preasfânta], cine este acela care nu ştie că ea este pură şi imaculată, că ea a fost un instrument nepătat, sfinţită în conceperea şi naşterea ei, aşa cu se cuvine aceleia care trebuie să cuprindă pe Cel necuprins?”[viii]
  8. Patriarhul Gerasimo (al Alexandriei, † 1636) – După Cronica grecului Hypsilantis, el a învăţat că Theotokos [Născătoarea de Dumnezeu] nu a fost supusă păcatului primului nostru părinte [ouk ‘npekeito to propatopiko ‘amartemati]. De asemenea, un manual de teologie dogmatică din aceeaşi perioadă scris de Nicholas Coursoulas ( 1652) declara că „sufletul Sfintei Fecioare a fost cruţat de pata păcatului originar din primul moment al creării lui de către Dumnezeu şi al unirii lui cu trupul.”[ix]

Dintre teologii greci care s-au opus doctrinei Imaculatei Concepţii amintim pe: Damaschin Studitul (sec. XVI), Mitrophanes Christopoulos (Patriarh al Alexandriei) şi Dositei (Patriarh al Ierusalimului, sec. XVII). Ei au învăţat că Maria a fost sfinţită în pântecel mamei ei. Nicephorus Gallistus (sec. XIV) şi Aghioritul (sec. XVIII) au învăţat că Maria a fost curăţată de păcatul originar în momentul Buneivestiri. Oricum, opiniile care le-am citat mai sus în favoarea Imaculatei Concepţii nu sunt mai puţin eminente sau mai puţin calificate (întrucât ele aparţin unor teologi şi sfinţi ortodocşi de renume). De aceea poate, în 1895, imediat după proclamarea dogmei de către papa Pius al IX-lea, profesorul atenian Christofer Damalas a fost în stare să declare: „Noi am ţinut şi învăţat întotdeauna această doctrină. Acest punct este prea sacru ca să provoace certuri şi nu are nevoie de delegaţie de la Roma.”[x]

Atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de „Imaculata Concepţie”

1. Sf. Dmitri (mitropolit al Rostovului – sec. XVII) – Orice student teolog rus ştie că Sf. Dmitri a sprijinit teoria latină asupra epiclezei [epiklesis];[xi] însă tinerii ruşi sunt înclinaţi să considere cazul lui Dmitri ca şi o excepţie regretabilă, o anomalie. Dacă ei ar şti istoria teologiei ruse puţin mai bine ar şti de asemenea că din evul mediu până în secolul al XVII-lea întreaga Biserica Rusă a acceptat credinţa în Imaculata Concepţie.[xii]

2. Academia din Kiev (Petru Moghila, Ştefan Gavorski şi alţii) – Ei au învăţat doctrina Imaculatei Concepţii chiar în termenii teologiei latine. O fraternitate a Imaculatei Concepţii a fost stabilită la Polotsk în 1651 (cu 200 de ani înainte ca Roma să proclame doctrina ca dogmă). Membrii ortodocşi ai fraternităţii au promis să cinstească Imaculate Concepţie a Mariei în toate zilele vieţii lor. În 1666 Conciliul din Moscova a aprobat cartea lui Simeon Polotsky numită „Bagheta Direcţiei[xiii] în care el spunea: „Maria a fost cruţată de păcatul originar din momentul conceperii ei.”[xiv] Toate acestea nu pot fi explicate prin influenţa latinistă poloneză, întrucât am arătat că s-a scris mult în aceeaşi sens şi în estul grec. Când, ca urmare a altor influenţe greceşti, au fost lansate atacuri în Moscova împotriva doctrinei Imaculatei Concepţii, a fost făcut un protest de către Vechii Credincioşi – o sectă separată de Biserica oficială pe motivul fidelităţii lor faţă de anumite rituri vechi. Din nou, în 1841, Vechii Credincioşi au afirmat într-o declaraţie oficială că „Maria nu a avut parte de păcatul originar.”[xv] Pentru toţi aceia care ştiu cât de profund sunt ataşaţi Vechii Credincioşi de cele mai vechi credinţe şi tradiţii, mărturia lor are o semnificaţie deosebită.

3. Arhimandritul Antonie Amfitheatroff – Manualul său de „Teologie Dogmatică”, aprobat de Sfântul Sinod ca şi manual pentru seminarii, reproduce curioasa teorie a Sf. Grigorie Palama a purificării progresive a strămoşilor Mariei (vide supra), care proclamă scutirea Mariei de păcatul originar. În cele din urmă, ar trebui să amintim că definiţia romană din 1854 nu a fost atacată de cei mai reprezentativi teologi ai timpului, Mitropolitul Filaret al Moscovei şi Macarie Bulgakov.

Abia în 1881 a apărut prima scriere importantă în literatura rusă care se opunea dogmei Imaculatei Concepţii. Aceasta a fost scrisă de profesorul A. Lebedev al Moscovei, care susţinea ideea că Fecioara a fost cu totul purificată de păcatul originar pe Golgota.[xvi] În 1884 Sfântul Sinod a inclus problema Imaculatei Concepţii în categoria polemică, adică a teologiei anti-latine. De atunci încoace teologia rusă oficială s-a opus în mod unanim doctrinei Imaculatei Concepţii.

Această atitudine a ruşilor a fost întărită de o frecventă confuzie a Imaculatei Concepţii a Mariei cu naşterea feciorelnică a lui Christos. Această confuzie poate fi întâlnită nu doar la oameni ignoranţi, ci şi la mulţi teologi şi episcopi.[xvii] În 1898, episcopul Augustin, autor al unei „Teologii Fundamentale”, a tradus Imaculata Concepţie prin „conceptio sine semine.” Mai târziu, Mitropolitul Antonie (pe atunci Arhiepiscop de Volkynia), a scris împotriva „necuviincioasei erezii a imaculatei şi feciorelnicei concepţii a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de către Ioachim şi Ana.” Un teolog al Vechilor Credincioşi, A. Morozov, a fost acela care a trebuit să atragă atenţia arhiepiscopului că nu ştia despre ce vorbeşte.[xviii]

Concluzii:

  1. Imaculata Concepţie a Mariei nu este o dogmă definită în Biserica Ortodoxă;
  2. Oricine poate spune că începând cu prima parte a secolului XIX majoritatea credincioşilor şi teologilor ortodocşi s-au împotrivit acestei doctrine;
  3. Totuşi, este imposibil să se spună că din punct de vedere ortodox doctrina Imaculatei Concepţii constituie o erezie, pentru că d.p.d.v. canonic nu a fost niciodată definită în acest fel de vreun conciliu ecumenic şi de fapt nu s-a întâlnit niciodată cu dezaprobarea a unui consens de opinie universal şi neschimbat;
  4. Există un şir constant de autorităţi ortodoxe eminente care au învăţat doctrina Imaculatei Concepţii (vide supra);
  5. De aceea doctrina Imaculatei Concepţii are toate drepturile de a exista în Biserica Ortodoxă ca şi opinie a unei şcoli sau ca şi teologumenă personală bazată pe o tradiţie demnă de respect;
  6. Prin urmare definiţia dogmatică a Bisericii Romane din 1854 nu constituie un obstacol al reunirii Bisericilor Orientale şi Apusene;
  7. Părerea mea[xix] este că doctrina Imaculatei Concepţii nu numai că nu contrazice nici o dogmă ortodoxă, ci chiar este o dezvoltare necesară şi logică a întregii credinţe ortodoxe.

Ca să încheiem cu un citat dintr-un sfânt foarte mult apreciat în Biserica Ortodoxă, Nicolae Cabasilas (sec. XIV), „Ea [Maria] este cu adevărat primul om, prima şi singura fiinţă în care s-a manifestat plinătatea naturii umane.”[xx]


[i] Un arhimandrit ortodox care a scris articolul menţionat în anul 1954, la aniversarea celor o sută de ani de la promulgarea dogmei în discuţie, cu intenţia de a-l publica în ECQ (Eastern Churches Quarterly Study Circle) la Londra. El l-a înmânat editorului Dom Bede Winslow, care însă nu l-a publicat în întregime ci doar l-a menţionat în editorialul său din numărul de iarnă 1954-55 (volumul X, No. 8), neamintind numele autorului (descriindu-l doar ca „un preot ortodox”). Până la urmă articolul ajunge publicat în revista amintită în text.

[ii] Photius, homil. I in Annunt., în colecţia Sfântului Aristarchis, Photiou logoi kai ‘omiliai, Constantinopol 1901, t. II, p. 236.

[iii] Theognostes, hom. in fest. Dormitionis, Cod. 763 al Bibliotecii Naţionale din Paris, fol. 80 v0.

[iv] Euthymius, hom. in concept. S. Annae, Cod. laudianus 69 al Bibliotecii Bodleiene, fol. 122-126.

[v] Photius, In Praesentat. Deiparae, în colecţia lui Sofoclis Grigoriou tou Palama ‘omiliai kb’, Atena 1861.

[vi] Manuel Paleologus, orat. In Dormit. , Vatic. Graecus 1619. O traducere latină poate fi găsită în Migne P.G. t. CLVI, 91-108.

[vii] Scholarios, hom. in Dormit., Cod. Grec 1294 al Bibliotecii Naţionale din Paris, fol. 139 v0.

[viii] Lukaris, hom. in Dormit., Cod. 263 din Metochionul Sfântului Mormânt în Constantinopol, fol. 612-613, şi hom. in Nativ., Cod. 39 din Metochion, fol. 93.

[ix] Hypsilantis, Ta meta ten ‘alosin, Constantinopol, 1870, p. 131. Coursoulas, Synopsis ten ieras Theologias, Zante, 1862, vol. I, pp. 336-342.

[x] Citat de Frederic George Lee, în The sinless conception of the Mother of God, Londra, 1891, p. 58.

[xi] Vezi Chliapkin, Sf. Dmitri şi timpurile sale (în rusă), în Zapiski al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii din St. Petersberg, t. XXIV, 1891, în mod special pp. 190-193.

[xii] Vezi J. Gagarin, L’Eglise russe et l’Imaculée Conception, Paris, 1876.

[xiii] Engl. „The Rod of Direction.”

[xiv] Vezi Makarz Bulgakov, Istoria Bisericii Ruse (în rusă) 1890, t. XII, p. 681. Despre frăţia din Polotsk vezi articolul lui Golubiev, în Trudv al Academiei din Kiev, noiembrie 1904, pp. 164-167.

[xv] Vezi N. Subbotin, Istoria ierarhiei din Brelo-Krinitza (în rusă), Moscova, 1874, t. I, p. XLII din Prefaţă.

[xvi] Un articol de M. Jugie, Le dogme de l’Immaculée Conception d’après un théologien russe, în Echos d’Orient, 1920, t. XX, p. 22, oferă o analiză a monografiei lui Lebedev.

[xvii] Chiar în România, un exemplu contemporan este vestitul Pr. Arhimandrit Ilie Cleopa, care a înţeles doctrina Imaculatei Concepţii în acelaşi mod eronat (a se vedea de exemplu seria „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” – referinţa exactă nu îmi este accesibilă acum) – nota traducătorului.

[xviii] „Scrisoarea Arhiepiscopului Antonie al Volkinia către Vechii Credincioşi”, în organul Sfântului Sinod Rus, Noutăţile Bisericeşti din 10 martie 1912, p. 399. Replica lui Morozov este conţinută în acelaşi periodic, în numarul din 14 iulie 1912, pp. 1143-1150.

[xix] Aici este vorba de părerea Pr. Gillet.

[xx] Hom. in Nativ. B. Mariae, Cod. Grec 1213 al Bibliotecii Naţionale din Paris, fol. 3, r0.

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Prostituţia, sau cât costă să fii neom

Număr de vizionări :829

Ce este omul? Unii spun că-i un animal foarte evoluat, alţii că-i o fiinţă raţională, alţii că-i un spirit întrupat pentru o vreme,  alţii că-i creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu… Părerile aşadar diferă. Dar nu  întru totul. Omul este înţeles aproape fără excepţie ca o fiinţă radical diferită de celelalte vieţuitoare ale planetei. Există în om o conştiinţă de sine care îl diferenţiază net de celelalte fiinţe vii, şi această conştiinţă îl face să se raporteze diferit la tot ce îl înconjoară. Există în om conştiinţa unei autorităţi peste celelalte fiinţe, dar şi a unei responsabilităţi morale faţă de ele şi faţă de sine însuşi. Omul se transcende pe sine, caută înţelesul tainic al lucrurilor şi sensul lor ultim, crează opere de artă, discerne între bine şi rău, îşi defineşte singur ţelurile în viaţă şi prin aceasta îşi afirmă libertatea. Aceste lucruri îl definesc pe om ca fiinţă raţională, unică şi irepetabilă; sau, altfel spus, ca persoană. În virtutea faptului că este o persoană omul are o demnitate aparte. Omul nu poate fi folosit ca un mijloc prin care alţii să-şi atingă scopurile proprii, pentru că fiecare om are propriile lui scopuri. Omul nu poate fi folosit ca un bun pentru alţii, pentru că îşi are binele său propriu, de care nimeni nu are dreptul să-l lipsească. Singura atitudine justă faţă de om este iubirea, care se defineşte prin a voi, împreună cu el şi în mod dezinteresat, binele lui.

O altă observaţie foarte importantă este că trupul uman nu poate fi disociat de persoana umană, deci nici de demnitatea ei. De aceea prostituţia, ca o activitate prin care se cumpără şi se vinde trupul uman în ce are el mai intim, este prin aceasta o formă de dispreţ faţă de om, faţă de relaţiile interumane şi faţă de iubire în special. Este o afirmare obraznică şi cinică a utilitarismului, un scuipat pe demnitatea umană şi o profanare a iubirii. Prostituţia în act este un proces de dezumanizare, atât pentru persoana care se „vinde” cât şi pentru cea care o “cumpără”. Persoana care se vinde se dezumanizează prin laşitate, pentru că alege să nu-şi afirme şi să nu-şi apere demnitatea, iar persoana care o cumpără se dezumanizează prin tiranie, pentru că alege să calce demnitatea celuilalt prin puterea pe care i-o dă banul sau alte avantaje sociale, şi asta de dragul plăcerii proprii. Ambele persoane parodiază în mod jalnic iubirea şi astfel se mutileză pe sine, se autodistrug, pentru că fiinţa umană e făcută pentru iubire. Când omul pierde iubirea pierde odată cu ea şi sensul vieţii.

De aceea, o societate care legalizează prostituţia este o societate care nu mai înţelege ce este omul, care nu mai recunoaşte demnitatea umană. Este o societate care legiferează ideea că fiinţa umană se poate vinde şi poate fi cumpărată, că omul poate fi folosit de către unii mai puternici împotriva binelui propriu, atunci când este mai slab. Legalizarea prostituţiei este un pas decisiv către întoarcerea în sclavagism. Azi unii îndrăznesc să se vândă singuri; mâine, pe baza aceluiaşi principiu, vor fi vânduţi de alţii. Azi se vând spre satisfacerea libidoului unora; mâine vor fi vânduţi şi pentru alte raţiuni, că doar principiul este acelaşi. Azi e sclavie sexuală, mâine de care o fi nevoie.

Sexualitatea umană nu are preţ. Ea este deplin legată de om ca persoană, este un act al persoanei umane. Preţul ei este preţul umanităţii omului. Legalizarea prostituţiei ar redefini actul de iubire dintre bărbat şi femeie ca un act economic; probabil, în familie, va fi un act pe bază de contract sau în cel mai bun caz un act de donaţie. Cu taxe sau fără taxe, asta mai rămâne de văzut. Dacă relaţia sexuală are un potenţial economic, practicarea ei fără taxele aferente ar putea fi considerată evaziune fiscală. Ce aţi zice de taxa pe familie?

Oricum, preţul pe care-l vor cere persoanele care se vând nu se va compara cu preţul pe care tot acestea îl vor plăti: pierderea propriei demnităţi şi, odată cu ea, a sensului vieţii. Acelaşi preţ îl vor plăti şi cei care vor înjosi aceste persoane, pentru că înjosind pe alţii te înjoseşti pe tine. În cele din urmă, acelaşi preţ îl vom plăti noi toţi, dacă acceptăm legalizarea prostituţiei, deoarece prin aceasta acceptăm legalizarea decăderii umane, afirmarea solemnă a ideii că omul poate deveni neom cu acte în regulă. Oare nu costă prea scump?

Tonny-Leonard Farauanu

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Theological principles of dialogue at the Council of Ferrara-Florence (1438-39)

Număr de vizionări :839

THEOLOGICAL PRINCIPLES OF DIALOGUE AT THE COUNCIL OF FERRARA-FLORENCE (1438-39)

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Suprematia lui Dumnezeu si libertatea omului în predestinare

Număr de vizionări :681

Suprematia lui Dumnezeu si libertatea omului în predestinare

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Charity as adherence to God

Număr de vizionări :510

Charity as adherence to God

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

Detachment and poverty of spirit in the German Dominican Mystics of XIII-XIVth centuries

Număr de vizionări :540

Detachment and poverty of spirit

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

The traces of Divine Intelligence

Număr de vizionări :510

The traces of Divine Intelligence

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system

The immorality of contraception According to Love and Responsibility of Karol Wojtyla

Număr de vizionări :518

The immorality of contraception

GD Star Rating
a WordPress rating system
GD Star Rating
a WordPress rating system
Pagini: Prev 1 2 3 4 Next
1 vizitatori online acum
0 vizitatori, 1 boți, 0 membri
Numar maxim de vizitatori astazi: 1 la 12:08 am UTC
Luna aceasta: 9 la 09-06-2017 09:34 am UTC
Anul acesta: 11 la 01-05-2017 02:11 pm UTC
Tot timpul: 58 la 10-02-2015 12:10 pm UTC